E noaptea în care...

   E noaptea în care inima te strigă... te strigă atât de tare, încât ecoul sparge întunericul dintre cei patru pereţi. E noaptea în care ultimele ore au trecut purtându-mă ca pe o năluca dintr-un colţ în altul, cu ochii injectaţi de amintiri. E noaptea în care remuşcările nu-mi lasă corpul istovit să se odihnească, iar regretele inimii au învins raţiunea. E noaptea în care am o nevoie acută de pieptul căruia aparţin, de mana care nu doar ma atingea, dar  mă şi vindeca, de respiraţia care mă ţinea în viaţă, de sărutul care mă hrănea. E noaptea în care dorul e crâncen, e implacabil, e condamnant la nebunie. E noaptea în care cămaşa uitată în dulap aduce frig polar în tot ceea ce însemn eu. E noaptea în care toată lumea a rămas fără suflare pentru a mă părăsi, pentru a mă lasă să-l admir pe acel pierdut tu. E noaptea în care negrul de dincolo de geam pare alb pe lânga cel din conştiinţă.
   E noaptea în care îngenunchez în faţa amintirii tale şi te implor... te implor, figură fantomatică să dispari, să pui capăt cronicii răzbunări şi să pleci, lăsând în urma o femeie încă vie. E noaptea în care vreau dimineaţa ce vine să reînfloresc, să mă contopesc cu primăvara, fără tine.

L.B.